Era, probabil, o zi normală pentru majoritatea evreilor. Fiecare își vedea liniștit de drumul său, dar ceva ieșea din tiparul unei zile obișnuite. Cineva sărea de bucurie ca un copil, lăudându-L pe Dumnezeu cu glas tare. Era ologul pe care toți îl știau ca pe cel ce stătea la poarta numită „Frumoasă”, cerând de pomană. Poate că și pentru ei era un motiv de bucurie – nu mai trebuiau să-l finanțeze, pentru că, în sfârșit, putea lucra și el. Totuși, curiozitatea nu îi lăsa să-și continue drumul ca de obicei. Se întrebau unii pe alții: „Cum se poate ca ologul să umble?”
Alergau după răspunsuri spre pridvorul lui Solomon, unde se aflau ucenicii împreună cu cel vindecat.
Oportunitatea de a vorbi oamenilor despre Dumnezeu
Înainte de a aborda predica propriu-zisă a lui Petru, aș dori să fac o scurtă observație pe care cred că ar trebui să o avem în vedere.
Petru conștientizează oportunitatea pe care i-o dă Dumnezeu, și anume aceea de a sta în fața unei mulțimi de oameni pentru a vorbi.
Ori de câte ori cineva este dispus să ne asculte, fie că este o singură persoană, fie o mulțime de persoane, ni se creează oportunitatea de a vorbi. Această oportunitate ar trebui să o folosim cu foarte mare atenție, identificând dacă nu cumva Dumnezeu deschide o „ușă pentru Cuvânt”:
„Rugați-vă totodată și pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care, iată, mă găsesc în lanțuri,
ca s-o fac cunoscută așa cum trebuie să vorbesc despre ea.” (Coloseni 4:3-4)
După cum putem observa, această „ușă” este deschisă pentru Cuvânt sau taina lui Hristos, și nicidecum o oportunitate de a vorbi despre filozofie, psihologie sau viața noastră cotidiană.De multe ori, oamenii sunt iritați sau deranjați când începem o conversație despre Dumnezeu și nu doresc să ne asculte. Este bine să nu forțăm lucrurile în acele momente.
Mai degrabă, ar fi mai înțelept să ne rugăm lui Dumnezeu să deschidă o „ușă pentru Cuvânt”.
Predica lui Petru
Înțelegerea audienței pe care o are in față
Petru înțelege că audiența sa este formată din bărbați israeliți care autentifică Divinul prin semne și minuni:
„Iudeii într-adevăr cer minuni…” (1 Corinteni 1:22),„Fariseii și saducheii s-au apropiat de Isus și, ca să-L ispitească, I-au cerut un semn din cer…” (Matei 16:1-4)
Uneori, necunoașterea audienței ne face să vorbim o „altă limbă”, deși fonetic folosim aceleași cuvinte.
Pentru început, observăm un proces de deconstrucție a prejudecăților formate în mintea audienței prin cele două întrebări pe care le adresează mulțimii:
„Pentru ce vă mirați de lucrul acesta?” și
„De ce vă uitați cu ochii țintă la noi, ca și cum prin puterea și cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?”
Aceste două întrebări retorice au menirea de a dărâma zidul ideilor preconcepute, și anume că această vindecare s-a făcut prin puterea sau evlavia omenească. (Așa cum un constructor, înainte de a clădi un zid trainic, înlătură orice piatră, gunoi sau bucată de pământ care ar putea compromite zidul).
Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov
Punctul de pornire în predica lui Petru este Însuși Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.
YHWH (Dumnezeu Tatăl) era autoritatea recunoscută de orice evreu, iar însăși existența lor ca națiune era o dovadă incontestabilă a măreției Lui. A-L nega însemna implicit a-ți nega propria existență, ceea ce era considerat o blasfemie.
Acești evrei, care spuneau că:
„… au înfierea, slava, darea Legii, slujba dumnezeiască și făgăduințele.” (Romani 9:4)
și care se considerau reprezentanții lui Dumnezeu în fața neamurilor, ajung să-și contrazică teologia prin acțiunile lor. Toate aceste contradicții apar în relație cu persoana lui Isus din Nazaret.
Dumnezeu L-a proslăvit pe Robul Său, Isus
Afirmația centrală a lui Petru este că Dumnezeul părinților lor L-a proslăvit pe Robul Său, Isus, pe care ei L-au dat în mâna lui Pilat și s-au lepădat de El.
Acuzația este gravă: ei au lepădat ceea ce Dumnezeu a înălțat și au negat ceea ce Dumnezeu a confirmat. Conflictul este incontestabil.Un detaliu semnificativ este faptul că lui Isus i se atribuie titlul de „Rob al lui Dumnezeu”. Proslăvirea lui Isus este strâns legată de ascultarea absolută pe care El a manifestat-o, împlinind voia suverană a Tatălui. Așa cum unui rob i se cerea ascultare deplină față de stăpânul său, la fel Isus a manifestat o ascultare desăvârșită. El purtase chipul lui Dumnezeu, dar a luat chip de rob, a învățat să asculte și, prin aceasta, Dumnezeu L-a înălțat și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume.
„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.
De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2:6-9)
Cel Sfânt și Neprihănit în favoarea unui ucigaș
A doua acuzație adusă mulțimii este aceea că L-au lepădat pe Cel Sfânt și Neprihănit în favoarea unui ucigaș. Această acuzație ne descoperă cel puțin două lucruri esențiale.
- Prima realitate pe care o evidențiază această afirmație este caracterul și inima celor care L-au lepădat. Acțiunile și alegerile noastre reflectă cine suntem în interior, ceea ce dorim și ceea ce iubim cu adevărat.
Faptul că mulțimea a ales un ucigaș în locul lui Isus demonstrează că inima lor era asemenea unei inimi de ucigași. Marele preot, mulțimea și toți cei care l-au preferat pe Baraba, ucigașul, în locul lui Isus, Cel Sfânt și Neprihănit, nu au făcut altceva decât să exprime glasul întregii omeniri care zace în păcat și își exercită dreptul de a alege în conformitate cu propria ei natură coruptă.
- A doua realitate descoperită prin această acuzație este legată de caracterul Robului lui Dumnezeu, Isus. Cel de-al doilea titlu pe care i-l atribuie Petru este Cel Sfânt și Neprihănit.
Aceste două trăsături – sfințenia și neprihănirea – sunt atribute divine transmisibile, avându-și originea în Dumnezeu. Omul, însă, le-a pierdut prin neascultare în grădina Edenului, devenind astfel incompatibil cu natura sfântă și fără de păcat a lui Dumnezeu. Aceste atribute erau esențiale pentru ca Isus să Se califice în lucrarea Sa de Mare Preot:
„Și tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalți mari preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale și apoi pentru păcatele norodului” (Evrei 7:26-27).
Paradoxul omorârii Domnului Vieții
Cea de-a treia acuzație adusă auditorului este cea mai gravă: omorârea Domnului Vieții. Până aici ni s-a conturat imaginea lui Isus ca Rob ascultător, Sfânt și Neprihănit, proslăvit de Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.
Întrebarea care se ridică atât pentru mulțimea de atunci, cât și pentru cei din zilele noastre este aceasta: Chiar a fost Isus ceea ce se spune despre El? A fost El ascultător, sfânt și neprihănit?
Petru Îi atribuie lui Isus un al treilea titlu, acela de Domn al Vieții. Însă, paradoxal, tocmai în omorârea Domnului Vieții se ascunde taina veridicității acestor afirmații.
De la Adam încoace, fiecare om a experimentat moartea, indiferent de statutul său social, etnie sau gen. Moartea nu a făcut diferență între bogat și sărac, împărat și om de rând, nebun și înțelept. A fost și este cel mai de temut vrăjmaș al omenirii. Dar cum ar putea cineva să fie proclamat Domn al Vieții?
Moartea și puterea păcatului
Pentru început, trebuie să înțelegem că „boldul morții este păcatul” (1 Corinteni 15:56). Prin păcat, moartea a intrat în lume și a trecut asupra tuturor oamenilor, fiindcă toți au păcătuit (Romani 5:12). În grădina Edenului, Adam i-a reprezentat pe toți urmașii săi. Moartea este, astfel, o dovadă a apartenenței noastre adamice și a faptului că Dumnezeu nu a mai creat alți oameni între timp.
Pentru ca cineva să învingă moartea, trebuia mai întâi să învingă păcatul, deoarece puterea morții stă tocmai în păcat. Moartea domnește acolo unde există păcat; altfel, este imposibil să țină pe cineva legat.
Mulți susțin că moartea lui Isus este dovada că El nu este Domn al Vieții, că nu stăpânește peste viață și, prin urmare, nu poate oferi viață celor morți.
Această obiecție, însă, este slabă și poate fi ușor de demontat după cum veți putea observa in continuare.
Dovada supremă: Învierea lui Isus
Atunci când Isus a murit, El a coborât în „Locuința morților”. Acolo s-au confirmat toate titlurile pe care Petru i le-a atribuit: dacă El nu ar fi fost Robul ascultător, Sfânt și Neprihănit, în acel moment s-ar fi dovedit falsitatea acestor afirmații.
Isus a intrat în „casa morții” prin mâinile marelui preot, prin mulțimea care L-a condamnat și, de fapt, prin întreaga omenire reprezentată de ei. Dar El a ieșit din „casa morții” prin cea mai mare demonstrație de putere a lui Dumnezeu: învierea lui Isus!
În ridicarea Sa dintre cei morți vedem neputința morții de a-L ține legat. Moartea L-a avut în brațele sale, dar nu L-a putut reține, mărturisind astfel că Isus este cu adevărat Cel Proslăvit, Robul ascultător, Sfânt și Neprihănit—acum purtând titlul suprem de Domn al Vieții!
Vindecarea ologului sub autoritatea Numelui lui Isus
În fața mulțimii, stă mărturia vindecării ologului—o vindecare incontestabilă, pentru că toți îl cunoșteau. Petru pune această vindecare sub autoritatea Numelui lui Isus, subliniind încă o dată puterea acestui Nume, manifestată într-un mod vizibil.
Totodată, Petru menționează și mijlocul prin care a avut loc vindecarea: credința. Însă puterea care a vindecat nu își avea originea în credință în sine, așa cum cred unii, ci în obiectul credinței—Numele lui Isus. Credința este doar puntea dintre Isus și om. Dacă este ancorată în orice altceva sau oricine altcineva, ea este lipsită de putere.
Împlinirea planului lui Dumnezeu
Mai departe, Petru leagă pătimirea lui Hristos de profețiile Vechiului Testament, vestite prin prorocii lui Dumnezeu, precum Moise și Samuel. Dumnezeu a anunțat prin aceștia că Isus va suferi și va muri.
Dar dacă cei care L-au dat la moarte pe Isus au împlinit, paradoxal, planul lui Dumnezeu, de ce mai sunt acuzați?
Răspunsul se află chiar în soluția pe care Petru o oferă: „Pocăiți-vă și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca păcatele voastre să fie șterse” (Fapte 3:19). Acest apel demonstrează că mulțimea nu este absolvită de vinovăția sa. Deși, prin acțiunea lor de a-L răstigni pe Isus, au împlinit planul divin, intențiile lor au fost rele. Ei L-au dat la moarte din ură și răutate, fiind astfel deplin responsabili pentru faptele lor. În contrast, Dumnezeu L-a dat pe Isus la moarte din dragoste, pentru salvarea lumii de mânia dreptății Sale.
Dumnezeu are puterea de a-Și împlini planurile chiar și prin oameni cu intenții rele. Un exemplu clar este cel al fraților lui Iosif, care l-au vândut din ură, dar Dumnezeu a transformat acel rău în bine (Geneza 50:20).
Concluzie
Isus este împlinirea Legii și a Prorocilor. Oricine nu va asculta de El „va fi nimicit cu desăvârșire” (Fapte 3:23). În El sunt binecuvântate toate neamurile.
Dumnezeu L-a proslăvit și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, datorită ascultării, sfințeniei și neprihănirii Sale absolute—dovedite prin faptul că moartea nu L-a putut ține legat și Dumnezeu l-a înviat . Astfel, El a primit titlul de Domn al Vieții.
Prin pocăință și credință în El, primim iertarea păcatelor, neprihănirea și sfințenia Sa. Iar atunci când fiorul morții va sufla în ceafa noastră, vom privi cu speranță și nădejde la Domnul Vieții—Isus, Robul ascultător, Sfânt și Neprihănit, garantul învierii noastre!
Text de referință: Fa 3:12-26
Add comment
Comments